Povestea lui Iosif Prigoana – clujeanul care a stat 5 ani sclav la ruşi

Povestea lui Iosif Prigoana – clujeanul care a stat 5 ani sclav la ruşi iosif prigoana Povestea lui Iosif Prigoana – clujeanul care a stat 5 ani sclav la ruşi
Îţi place? Dă
şi

Iosif Prigoana a scapat cu viata din lagarul rusesc, unde a trait clipe aproape imposibil de imaginat. Întors acasa a ajuns la venerabila vârstă de 92 de ani, dar mintea lui e încă bântuită de ororile războiului.

”Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp” – Garabet Ibrăileanu.

Într-un vârf de munte la 1.100 de metri altitudine, în locul numit Dâmbul Bisericii din comuna Muntele Rece, în cătunul Râşca a văzut lumina zilei, în 28 iulie 1921, cel ce se va numi Iosif Prigoana, stră-strănepot de-al lui Horea.

Bilon Urs, unul din familia lui Horea, fiind urmărit de cei ce l-au ucis pe Horea, s-a văzut nevoit să se refugieze în locul numit Stâna din Muntele Rece, loc în care şi-a construit o colibă. Datorită faptului că numele de familie „Urs” reprezenta în continuare o amenințare pentru cei care îl aveau (Horea era pe numele său adevărat Nicula Ursu), Bilon Urs decide că este mai bine să-şi ia un alt nume şi îşi spune Prigoană pentru simplul motiv că era prigonit de autorităţile Imperiului Habsburgic. O dovadă de autenticitate o constituie faptul că pînă în ziua de azi pârâul care pleacă de la izvorul de lângă colibă poartă numele de “Pârâul Ursului”.

loading…

Născut într-o familie cu opt copii, crescuţi numai de mama, deoarece tatăl era bolnav,  Iosif Prigoana a trăit în condiţii extrem de grele. La varsta de 6 ani a început să meargă la şcoală, chiar dacă părinții nu îi dădeau voie, fiindcă era prea mic. Greutăţile mari le întâmpina iarna pentru că nici măcar nu avea cu ce să se încalţe şi era nevoit să alerge desculţ până la şcoală. Tatăl lui, Gavril, a fost învăţător o perioadă, până s-a îmbolnăvit. I se spunea “Gavrila Badii”. Toţi oamenii din sat îi spuneau “Bade” pentru că era un om foarte înţelept. Atunci când se lua o hotărîre la sfatul batrânilor, el avea ultimul cuvânt. Fratele bunicului se numea Nicolae Prigoană şi a fost primul preot din Muntele Rece. Mama, Victoria Coman, era din Somesul Rece, dintr-o familie de ţărani cu o situaţie materială bună.

“Eu am purtat opinci până la vârsta de 11-12 ani, când am reuşit să câştig primii bani muncind în pădure la tăiat de lemne şi să-mi cumpar o pereche de bocanci. După ce am terminat şcoala primară, absolvind şapte clase, am continuat să îi ajut pe ai mei la treburile casnice, iar pe la vârsta de 16 ani m-am angajat ca ucenic mecanic la fabrica de cherestea din Someşul Rece unde am lucrat pîna în toamna anului 1940 când m-am stămutat cu serviciul la un şantier de construcţii de drumuri în Muntele Rece. Și din acest moment a început greul. Pentru că era război, la 20 februarie 1942 m-am încorporat în armată la regimentul 83 infanterie Turda, am fost instruit şi trimis pe frontul sovietic, unde am luptat până la 23 august 1944, când în urma armistiţiului încheiat cu ruşii am întors armele împotriva fasciştilor plecând spre frontul de vest. În ziua următoare, la 24 august 1944, în deplasarea noastră spre vest, am fost atacaţi de armata rusă, dezarmaţi, efectiv luaţi de pe drum şi transformaţi în prizonieri. Ni s-a spus că vom fi duşi la comandamentul lor, iar pe urmă vom merge acasă. Nu a fost aşa”,  spune Iosif Prigoana.

La cei 92 de ani ai săi, Iosif Prigoana îşi aminteşte cum în momentul în care au fost atacaţi de ruşi se afla într-o căruţă, iar în faţa lui erau nişte artilerişti călare pe cai galopând liniştiţi.

“La un moment dat s-au auzit nişte rafale de mitralieră, iar soldaţii din faţa au fost împuşcaţi şi au căzut de pe cai. Parcă şi acum văd cum unul dintre cai, simţind că are sub el călăreţul, ţinea un picior ridicat încercând să nu-şi strivească sub copite stăpânul. După ce am fost capturaţi, am fost adunaţi toţi (eram în jur de 800 de prizonieri) într-o luncă pe malul Bistriţei. Apa era rece şi curgea repede. Am depus armele şi am fost deposedaţi de toate obiectele ce le aveam la noi…bani, ceasuri, bricege. Pe urmă am fost obligaţi să trecem apa îmbrăcaţi. Primii camarazi care au intrat în apă nu au mai ieşit la suprafaţă, s-au înecat. După ce am văzut acest lucru, ne-am prins de mâini vreo 20 de camarazi, formând un lanţ uman şi am trecut apa care era aşa de adâncă încât nu atingeam cu picioarele mâlul râului. Mulţi camarazi s-au înecat atunci în Bistriţa, spune el. Şi coşmarul era abia la început.

După ce au ieşit din apă, spune Iosif Prigoana, au fost puşi să formeze coloane de câte 100 de inşi şi au marşăluit aşa uzi cum erau, cu bocancii plini de apă, până seara târziu.

„Noaptea am petrecut-o într-un cimitir, dormind pe jos aşa uzi, sub cerul liber, sub pază. Şi aşa ne-au purtat prin Moldova vreo trei săptămâni fără mâncare şi apă. Se mai întâmpla să avem noroc de ceva mâncare atuncea când treceam prin sate, iar femeile cu şorţurile pline cu bucăţi de pâine ieşeau la poartă şi ni le aruncau. Din păcate, am fost mai ghinionist şi nu am reuşit niciodată să prind o bucată de pâine”, spune omul.

Fiind luna august, porumbul era aproape copt, aşa că prizonierii s-au înţeles ca la un semnal toţi să intre în lanul de porumb. Culcaţi pe spate strângeau ştiuleţi de porumb în bluză. În acest timp santinelele trăgeau cu pistoalele pe deasupra lor şi îi încolonau iarăşi pe şosea, pentru a-şi continua drumul printr-o căldură insuportabilă şi un praf de nu se vedea de la o coloană la alta.

Iosif prigoana iosif prigoana Povestea lui Iosif Prigoana – clujeanul care a stat 5 ani sclav la ruşi

“Problema cea mai gravă nu o constituia oboseala şi foamea, ci setea insuportabilă. O singură dată au acceptat ruşii să oprească coloanele la un pârâu cu apă murdară, plină de “lâna broaştei”. După ce am trecut în Basarabia, tot pe jos şi fără mâncare, ne-au băgat pe toţi într-un lagăr lângă oraşul Foleşti, care era situat pe un deal, fără niciun adăpost numai sub cerul liber, unde am fost reţinuţi timp de o lună de zile, iar ca hrană primeam zilnic un polonic de ciorbă de mei şi 250 de grame de pâine. În acel lagăr improvizat ne aflam peste 24.000 de prizonieri români, nemţi şi unguri. Aici au început greutăţile. După vreo două săptămâni ne-au umplut păduchii, iar căldura era insuportabilă, mai ales că era o adevărată aventură să ajungi să bei apă. Ni se aducea seara un singur butoi cu apă. Rareori ajungeam să primesc o gamelă cu apă”, îşi aminteşte Iosif Prigoana

Prizonierii erau treziţi la ora 5 dimineaţa. Când li se dădea şi porţia de mîncare. Una pentru toată ziua. Nu toată lumea apuca, însă, să ajungă la porţia de hrană, pentru că nu era suficientă mâncare pentru toţi de cei 24.000 de prizonieri.

“După vreo 20 de zile au început ploile de toamnă, iar noroiul din lagăr ajungea până la genunchi. Ploua zi şi noapte, iar noi eram nevoiţi să stăm în picioare cu zi, cu noapte deoarece nu puteam să ne aşezăm în noroiul ce ne ajungea până la genunchi. Într-una din seri ne-au scos din lagăr şi ne-au condus în gara Bălţi unde ne-au urcat în vagoane de transportat animale, cîte 50 de persoane. Eram aşa de înghesuiţi încât stăteam în picioare, iar atunci când oboseam şi trebuia să stăm jos, ne aşezam picioarele unii peste alţii. În vagon primeam o găleată de pâine de război rusească şi o găleată cu apă. Din acestea trebuiau să se facă 50 de porţii de mâncare. Într-o zi am primit o găletă de peşte sărat și pe urmă a început o sete cruntă. În acea noapte a oprit trenul într-o gară, iar în dreptul vagonului nostru era o locomotivă. Vagonul  avea o fereastră mică iar eu m-am urcat şi am început să strig “дайте мне воды!”( da-mi apă!) la care mecanicul a luat un furtun, l-a înşurubat la locomotivă şi mi-a spus “вы!”(ţine!). Am luat furtunul, am strigat la camarazii din vagon să aducă gamelele şi raniţele pe care le-am umplut cu apă (raniţele militare ţineau apă atuncea) după care i-am înapoiat furtunul mecanicului spunându-i spasiba, mulţumesc”, îşi deapănă povestea Iosif Prigoana

Aşa, oamenii din vagon au scăpat de setea cruntă, dar au urmat problemele de sănătate.

“După trei săptămâni de mers cu trenul am ajuns în gara Şiotova, o localitate aflată într-o regiune carboniferă numită Dombas, unde ne-au dat jos din vagoane. Îmi amintesc că atuncea când am coborât din tren nu îmi mai simţeam picioarele şi am căzut, neputând să mai merg. Acest lucru se datora celor trei săptămâni de mers cu trenul în condiţii greu de imaginat. O santinelă s-a îndurat de mine şi m-a ajutat să merg până la lagărul care, din fericire, era aproape de gară. În lagăr am fost cazaţi în cazarme proaspăt zugravite. Am fost culcaţi pe jos, pe duşumeaua care nu fusese curăţată de var, iar a doua zi când ne-am sculat eram cu hainele albe de var. Când am început să ne curăţăm nu ne-am mai văzut de praf. Am constatat şi un lucru tragic: unul dintre camarazi zăcea mort lângă gardul de sârmă. Fusese împuşcat, deoarece se apropiase prea mult de gard ca să urineze”, mai spune bărbatul.

Programul din aceste lagăre era inuman. Deşteptarea se dădea dimineaţa la ora 5 sau chiar mai repede, iar ca mâncare primeau un ceai și câteva sute de grame de pâine. Rația pe o zi. Pe urmă erau duși la încărcat de cărbuni în vagoane. Aceasta se făcea cu tărgile de dimineaţă până seara târziu când se întorceau în lagăr, iar dacă primeau un polinic de ciorbă stricată era bucurie. Dacă nu, se îndreptau spre paturi. Cele mai cumplite momente erau iarna. Lucrau la încărcat de vagoane la temperaturi de -30 de grade Celsius, iar moartea avea să-i prindă din urmă pe cei mai mulți dintre ei.

“Nici noaptea nu puteam să ne odihnim liniştiţi deoarece după ce se înnopta, veneau soldaţii ruşi şi ne puneau să ducem prizonierii morţi la groapa comună care era la un kilometru şi jumătate distanţă de lagăr. Din cauza tratamentului inuman la care eram expuşi, au venit peste noi tot felul de boli precum tifosul, dizenteria, distrofia şi altele. Din această cauză mureau zilnic 30-40 de prizonieri şi erau transportaţi la morgă, fără haine, unde îngheţau ca lemnele şi rămâneau numai scheletele de ei, pe urmă îi aşezam pe tărgi şi îi duceam la groapa comună. Aşa erau înmormântaţi bieţii soldaţi români”, spune cu tristeţe în glas Iosif Prigoana .

După câteva luni, din cei 1.500 de prizonieri câţi fuseseră iniţial au rămas în jur de 400, restul au murit roşi de boli şi foame.

“După câteva luni ni s-a făcut vizita medicală, iar pe cei găsiţi buni de muncă ne-au băgat la muncă subterană, în mina de carbuni. Cu acestă “ocazie” am scăpat de frigul de afară, raţia de pâine a fost mărită la un kilogram, iar mâncarea era şi ea mai bună. Condiţiile de lucru în mină erau foarte grele, lucram la 240 de metri sub pământ la temperaturi greu de suportat, cu oxigen puţin şi foarte puţină lumină. Într-o zi încărcam un vagon de unul singur cu lopata, dar în momentul în care a fost plin, stâlpul de care se rezema vagonul a cedat iar în cădere m-a izbit în cap și m-a doborât în apa neagră ca cerneala, iar vagonul de o tonă mi-a prins piciorul drept şi mi l-a rupt. Femeia care trăgea vagoanele, a observat că s-a întins cablul şi a cuplat curentul, iar vagonul a fost ridicat și eu am ieşit din apă şi m-am adăpostit în locul de refugiu. Femeia şi cu şeful de schimb şi-au dat seama că ceva s-a întâmplat şi au coborît spre mine strigând:
– „Prigoană, жить?!” (trăiesti?) iar eu am răspuns ”жить” (trăiesc). Am fost scos afară și transportat cu targa de patru camarazi pe o distanţă de 7 kilometri până în lagăr unde am stat 30 de zile la infirmerie”, povesteşte mai departe bărbatul.

De nevoie, Iosif Prigoană a învăţat repede limba rusă şi asta l-a ajutat. Aşa a ajuns ca după ce şi-a rupt piciorul comandantul să-i ofere să păzească de cele opt hectarede grădină ale lagărului.

“M-a chemat într-o zi şi m-a întrebat pe rusă ce am lucrat acasă. I-am răspuns că am fost agricultor. M-a întrebat dacă vreau să fiu paznic la grădina lagărului. Am fost de acord. Mi-a spus să îmi aleg un tovarăş de care să răspund că nu fuge. De mine ştia că nu pot să fug pentru că eram cu un picior rupt. Mi-am ales un om pe nume Suciu Ioan din Făgăraş, care m-a asigurat că nu va încerca să fugă. Comandantul lagarului mi-a spus:
-Grădina este semănată toată, dar întreţinerea te priveşte, toate lucrările trebuie făcute la timp. Oameni iţi dau câţi îţi trebuie, numai să fie întreţinută cum trebuie. Şi aşa am început munca de paznic şi grădinar”, spune Iosif Prigoana .

Când avea nevoie de oameni, îl trimitea pe Suciu cu un bileţel, căci ştia şi să scrie în limba rusă. “Şi aşa am continuat munca până în luna octombrie când am început recoltarea. Aveam în grădină tot felul de zarzavaturi, pepeni verzi şi galbeni. Toamna, când a venit comandantul şi a văzut grădina m-a felicitat şi mi-a spus că niciodată nu a fost grădina așa de frumoasă şi bine întreţinută ca acum. La fel şi recolta a fost foarte bogată”, mai spune bărbatul.

După ce s-a terminat perioada recoltatului şi putea umbla fără cîrjă, s-a întors în mină, refăcut total. Lucra cu mai mult spor și astfel, după numai o lună l-au făcut brigadier. Avea sub comandă 40 de prizonieri.

“Pentru că erau mulțumiți de felul cum muncesc, după încă o lună m-au făcut şef de schimb, astfel că aveam şi ruşi în schimbul meu. Câţiva ruşi au plecat din schimbul meu, neacceptând să fie coordonaţi de un prizonier, dar când au luat salariul, cei care au plecat din schimbul meu au regretat deoarece au luat salariu cu mult mai mic decât cei care au acceptat să rămână sub comanda mea. Deoarece eu ştiam cum să-mi organizez munca depăşind mereu norma de producţie, minerii din schimbul meu primeau supliment la mâncare la ieşirea din mină şi salariu mai mare”.

După terminarea războiului, în 1945, soldaţii au fost lăsaţi la vatră, dar majoritatea ofiţerilor s-au întors la mina de unde plecaseră la începutul razboiului. Majoritatea s-au interesat care schimb merge mai bine şi astfel au preferat să vină în schimbul pe care îl conducea Iosif Prigoană. “Vă daţi seama cum mă simţeam când ofiţerii ruşi veneau sub comanda unui prizonier român. Îmi amintesc cum, într-o zi, vine la mine un ofiţer în uniformă cu grad de capitan şi îmi zice: “Aş vrea să vin în schimbul tău. Mă primeşti ?” I-am spus că îl primesc cu plăcere, dar că nu îmi pot permite să îl comand. El îmi răspunde că aici nu suntem în armată, iar mina are comandanţii ei. După ce ne-am înţeles, m-a întrebat de ce naţie aparţin. I-am spus că sunt român. Nu m-a crezut. Mi-a zis că atunci ori tata ori mama sunt ruşi (vorbeam fluent rusa). Ofiţerii ruși care erau sub schimbul meu erau modeşti şi ascultători şi mulţumiţi de salariu. Primeau şi cu 12 ruble mai mult pe lună decât cei din alte schimburi. La ședintele săptămânale ce le ținea comandantul lagărului, ni se spunea că cei care se vor remarca în muncă, vor fi repatriaţi cu prima ocazie. S-au ţinut de cuvânt. În noiembrie 1946 am fost repatriat cu primul detaşament de 43 de oameni sănătoşi”, povesteşte in continuare Iosif Prigoana

A plecat din lagăr însoţit de o santinelă şi a făcut 30 de kilometri pe jos până la gara unde trebuiau să se strângă prizonierii de la toate lagărele. Aici, după ce s-au adunat toţi prizonierii, un ofiţer le-a spus că vor merge acasă.

„Ne-am urcat în tren şi am plecat spre România. Ne-au dat jos în oraşul Focşani și ne-au dus într-un lagăr unde santinelele erau tot ruşi. Aici ne-au ţinut o săptămână în carantină, după care am primit 100.000 lei ca să avem pentru drum. Am mers la gară unde am cumpărat un litru de vin cu 12.000 lei, aceasta după ce am demonstrat pe strazile din Focşani unde trebuia să strigăm “Trăiască Partidul Muncitoresc Român”.

Trenul rapid Focşani – Cluj-Napoca a fost pasul spre ceea ce avea să însemne viața pentru acest om. În ziua următoare, la ora 9.00, a ajuns în Cluj-Napoca. Era un vis devenit realitate. “Nu-mi venea să cred că am ajuns în România”, spune Prigoană.

După 5 ani departe de casă, în ziua de 19 noiembrie 1946, la miezul nopţii, şi-a revăzut familia. Casa părintească era goală, căci mama lui s-a recăsătorit între timp şi s-a mutat la casa soţului. A stat de unul singur acolo, până s-a căsătorit şi el. Ca să se întreţină a muncit în pădure. În 9 octombrie 1948 a luat-o de nevastă pe Saveta Bordea, o fată din cătunul Arsuri din Somesul Rece.

La 1 ianuarie 1949 s-a angajat ca agent agricol la Sfatul Popular al comunei Măguri Răcatau şi a lucrat acolo până în anul 1950 când s-a angajat ca învăţător la şcoala elementară Muntele Rece “Râşca”. Acolo a stat până în 1957 şi a predat la patru clase. Erau în jur de 50-60 de elevi, dar şi peste 200 de analfabeţi pe care i-a învăţat carte.

Viaţa nu l-a lăsat şi l-a mai pus la încercare şi după ce războiul s-a sfârşit, dar a avut zile. Pe când era învăţător şi se întorcea într-o seară de iarnă din satul Dodeşti a dat peste o haită de lupi.

“Luna lumina poteca ca şi când ar fi fost zi. Urcam pe Dâmbul Bisericii, cam 100 de metri, iar când m-am uitat în urmă am văzut o haită de lupi care cobora de pe Coasta Morii şi urca pe versantul din faţă, Dâmbul Mândrii, iar eu tocmai cu 10 minute mai înainte trecusem pe acolo. Dacă aş fi venit cu puţin timp mai târziu, mă întâlneam cu ei şi puteam fi o mica “gustare” pentru o haita de 15 lupi infometaţi. Dar m-a ferit Dumnezeu…”, îşi aminteşte el.

Apoi, din cauza stresului şi a emoţiilor a început să aibă dureri de cap şi de stomac, dar doctorii nu i-au găsit nicio boală. Ultimul medic la care a fost i-a spus că poate ar trebui să-şi schimbe meseria, oricât de dragă i-ar fi, pentru că nu putea face munca a trei sau patru oameni. Aşa că după vacanţa de vară a plecat de la catedră şi a început să muncească în silvicultură. Din 1957 până în 1974. După aceea a mai avut şi alte locuri de muncă, iar până la urmă  şi-a vândut casa din Muntele Rece şi s-a mutat la Gilau. Apoi s-a angajat la Avicola, de unde s-a şi pensionat în anul 1981.

Iosif Prigoana are trei copii, două fete şi un băiat, şi mulţi nepoţi şi strănepoţi. Din 1991 a primit brevet de veteran de război şi a preluat conducerea Asociaţiei de Veterani de Război din comuna Gilau. La început a lucrat ca secretar, iar apoi ca preşedinte. La Asociaţie activează şi astăzi în mod voluntar, fără salariu. În 2002, Iosif Prigoana a primit titlul de cetăţean de onoare al comunei Gilau.

Sursa: citynews.ro

loading...

Comentarii

Siteul showbizreport.ro foloseste cookies. Continuarea navigarii pe acest site se considera acceptare a politicii de utilizare a cookies. Afla mai multe accesand POLITICA COOKIES.